Acasa » Stiri Deva » LUNCŞOARA sau tărâmul secret al caselor ce mor în picioare (Galerie foto)

LUNCŞOARA sau tărâmul secret al caselor ce mor în picioare (Galerie foto)






















Deja sunt câteva săptămâni de când îmi tot spun că e timpul să termin sezonul de bicicleală, iar pe voi vă tot anunţ că gata, turele prin judeţul nostru s-au terminat. Apoi, mânat de căldurile astea târzii, plec la o plimbare aşa, fără ţel precis şi mai descopăr câte ceva. Azi mă întorc pe valea ce duce de la Ilia spre Ţebea, aceea unde anul trecut adulmecam din goana bicicletei, cu nasul scos dimineaţa devreme din pernă, mirosurile dimineţii. Şi ca să nu mă repet, trec la planul B…
Când drumul ăsta s-a asfaltat complet şi a permis trecerea spre Ţebea, multă lume l-a descoperit şi admirat. Din păcate, majoritatea au făcut asta mergând cu maşina, fără să ştie ce pierd. Acum însă mă abat de la el şi imediat ce părăsesc Ilia şi mă dezmorţesc urcând pasajul peste autostrada cea veşnic viitoare, cotesc scurt la dreapta şi intru în satul Sîrbi. Am deja spectatori, păsările aliniate pe firele dintre stâlpi, dar şi un puştiulică ce chinuie o bicicletă mai bătrână decât taică-su. Se opreşte şi se uită lung la mine. Îl salut larg cu mâna, zâmbind şi el apleacă doar capul, discret şi parcă înţelept. Ia te uită, mă aşteptam la mai mult entuziasm! Ţin stânga la toate micile intersecţii, altfel cum să ies iar la drumul principal? Aici am intrat doar să-l salut pe micuţ şi să bifez cei 3-4 km nepovestiţi data trecută. Doar atunci când un drumeag urcă amarnic printre două case ezit puţin, mi se aprinde beculeţul de „exploring” dar mi-l stinge rapid o tanti care îmi spune că pot merge pe el doar până la ultimele case, colea. Nu merită deranjul.
Înainte să intru în Valea Lungă ies din drumul botezat 706 ca să intru pe… 706B. Ce vă spuneam eu de planul B? S-au gândit şi alţii. Norocul meu este că ştiu de el, altfel îl puteam rata, e discret. Trec peste râuleţul din dreapta mea şi încep să pedalez voios pe primele urcări. Nu sunt chiar grăbit, ba aş zice că am nevoie de o plimbare reportericească după goana pe care am dat-o duminica trecută prin Apuseni. Cum unde? Nu contează, era în judeţul Alba, nu vă pot povesti, chiar dacă a fost un tărâm de poveste. Acum trec destul de agale printre ultimele case de la marginea satului şi senzaţia este că mă aflu într-un timp încremenit. Mai toate casele sunt din chirpici, vechi şi dărăpănate iar printre ele nu-i ţipenie de om. Parcă toţi aşteaptă la gura sobei iarna care a plecat – se pare – în concediu prin ţările calde. Doar un micuţ stă mândru lângă bostanii lui sculptaţi, dar fuge de acolo când vreau să-i fac o poză. Rămâne doar câinele, apatic. În lipsă de altceva, cercetez şi chiar admir căsuţele ce păstrează, în ruina lor, aerul satelor de demult. Dacă cineva ar fi interesat să facă un studiu de gen, aici materialul stă să cadă, la propriu, peste el. Privindu-le, mă împart între sentimentul de tristeţe şi cel de ruşine însă poienile ce urmează, largi şi proaspăt colorate reuşesc să-mi redea buna dispoziţie.
Ar fi vreo 15 km de la podul unde am făcut dreapta şi până în Luncşoara, primul meu ţel pe ziua de azi. Undeva la jumătatea drumului intru în Dumeşti, impropriu spus un sat pentru că toate casele de aici sunt înşirate de-a lungul drumului, cu distanţe mari între ele. Câteva arată bine dar e clar că sunt doar ale unor familii refugiate aici, în week-end-uri, departe de oraş. Le poţi număra pe degetele de la mâna unuia care a lucrat neatent la o ghilotină. Pe valea asta chiar şi obişnuitele table rutiere s-au refugiat prin copaci, la marginea pădurii, întărindu-mi sentimentul că mă aflu pe altfel de tărâm, minunat şi pustiu. Mă simt ca atunci când la cinema e un film bun iar eu sunt singur în sală. Miroase a trufe, a putreziciune de frunze şi aromele mă îmbată, parcă nici mintea nu mai e a mea. Altfel nu-mi explic de ce mă încearcă o senzaţie de teamă atunci când prin liniştea care-mi permite să ascult fâşâitul cauciucurilor pe şosea, se mai strecoară câte un foşnet venit dintre copacii pădurii întunecate. Sunt prea singur şi deloc sigur că fac bine spărgând tainele văii ascunse. De aceea sunt într-o grabă ciudată şi mă hotărăsc cu greu să opresc din loc în loc, la fotografiat, dar n-am cum să nu stau să admir o bisericuţă clădită undeva la o margine de pădure, mă întreb de cine şi pentru cine.
Soarele iese la iveală doar atunci când pădurea îi permite. Prin rariştea copacilor drepţi, parcă respir şi eu mai uşor. Nici o maşină n-a trecut pe lângă mine şi nici nu va trece, se pare că am drumul meu, privat, o adevărată pistă de biciclete, chiar dacă n-a fost gândită neapărat aşa. Odată cu intrarea în Luncşoara viaţa se redeşteaptă în jurul meu, apar oamenii şi mă salut cu ei, uşurat că am scăpat din strânsoarea singurătăţii de mai deunăzi, dar şi cu o urmă de părere de rău. Mă bucur chiar şi atunci când un câine îşi măsoară viteza cu mine, fără să aibă, bineînţeles, vreo şansă să câştige. Aici căsuţele vechi sunt spoite şi au alături case noi, la fel ca nişte bătrâni îngrijiţi de urmaşii care n-au vrut să-i părăsească. Pe coasta din faţa mea stupii stau ordonaţi şi colorează cu o linie punctată distanţa dintre două şuri. Cine s-ar fi gândit că exact acolo mă va duce drumul, imediat după ce mă sperie cu o curbă neaşteptat de strînsă şi o pantă ce e gata să-mi ia şi ultima suflare? Aşa că acolo, sus, stau o vreme să admir şi să-mi fac curaj pentru ce va urma. Abia în momentul ăsta realizez că, pentru a ajunge la Visca, va trebui să trec dealul abrupt ce tocmai a crescut în faţa ghidonului. Privesc satul Luncşoara de sus, pe deasupra unui gard făcut la riglă. Am oprit iniţial cu gândul să mă hidratez dar fac tocmai invers, dacă înţelegeţi ce vreau să spun şi pe urmă îndrăznesc să atac panta ce se pierde, într-un „S” îngust, după un umăr de deal. Nici nu vreau să ştiu ce mă aşteaptă mai încolo…
Atunci când mi-a explicat traseul, Jancsi mi-a spus că din Luncşoara pot să trec la Visca. Pe hartă nu era nici un drum şi m-am bazat doar pe spusele lui când am venit pe aici. Dar a uitat să precizeze că pentru asta va trebui să iau liftul. Şi ce e mai grav, propulsia e asigurată doar de picioarele mele, motorul electric se pare că e stricat. De undeva, din vale, se aude gemând o drujbă şi mi-aş dori să am un motor la bicicletă atunci când Garminul mă anunţă că am ajuns la 20% pantă şi nici nu văd în faţă că s-ar termina prea curând. Dar mă gândesc că nu degeaba m-am plimbat până aici, e cazul să şi trag puţin de mine şi ajung, după vreun kilometru şi jumătate de amarnică urcare, pe coama dealului. Aplecat peste ghidon admir, printre gâfâieli, panorama. Bine zicea nea Tomiţă Caragiu, e minunat să faci alpinism, chiar şi pe două roţi, pentru că sus întotdeauna primeşti cadoul priveliştii! Când cobor în Visca, sau mai bine zis mă prăvălesc, îmi spun că ar trebui să mă întorc tot pe aici, nu de alta dar dealul ăsta e o provocare pe ambele părţi. Însă la prima casă mă fugăresc doi dulăi pe care i-aş jigni dacă aş spune că sunt mari, sunt imenşi şi negri şi parcă n-am nici un chef să-mi dea ăştia doi startul pe o căţărare cum e asta de pe care cobor acum. La intersecţia cu pierdutul 706 mai privesc o dată înapoi şi plec spre Ilia, nu înainte de a-mi umple bidonul la izvorul ce abia susură la marginea drumului.
Hei, da’ de ăsta cum am putut uita? Un indicator îmi spune că pot merge spre Valea Poienii. Îl văzusem acasă pe hartă şi acum nici prin cap nu-mi trece să ratez oportunitatea de a prelungi excursia. Când las în urmă ultimele case din Visca am de ales între „Uliţa Valea Piticului” şi „Uliţa Valea Fuieşti” şi cred că este prima dată când văd indicatoare de uliţe şi nu de străzi. De fapt aşa e corect, suntem la sat. Prima variantă se dovedeşte necâştigătoare pentru că se înfundă imediat însă a doua mă duce încă mult şi bine înainte. Întâlnesc un preot ce stă la marginea drumului şi păzeşte un Duster alb, îl întreb de drum şi îmi spune că mai pot merge pe asfalt vreo doi kilometri. Şi atunci când intru în pădure, după vreo… patru, gândesc că nu poţi să-i pretinzi unui preot să se priceapă la cifre. Dacă ar fi fost bun la aritmetică probabil că s-ar fi prins că la înmulţirea aia a peştilor şi pâinilor ceva a fost în neregulă. Dar mă bucur că s-a înşelat, pentru că pedalez printr-o pădure care încă mai păstrează culorile toamnei, chiar dacă deasupra mea plouă continuu cu frunze roşii şi galbene. Prin covorul aşternut nici nu realizez când roţile mele sunt deja în noroi şi trebuie să mă întorc. În viteza coborârii, o frunză ce mi se pune pe piept rămâne lipită acolo. Cade doar când încetinesc la o curbă. Îmi pare rău după ea şi poate aşa simt şi copacii. De sus încep să cadă şi stropi şi cred că asta e pedeapsa pentru gândul hazliu dar blasfemiator ce l-am avut despre popă.
Pe când urcam n-am mai oprit să fotografiez un cerdac vechi, ornat frumos cu ştergare şi o punte acoperită de muşchi. Mă gândeam că opresc la coborâre. Dar acum nu sunt destul de atent şi le ratez. Uite, cine ştie pe lângă câte lucruri interesante trec în turele mele şi nu le observ! Ca să vezi tot, trebuie să faci traseele iar şi iar. De cât mai multe ori. De nenumărate ori. Până mori. Mi se pare că între mersul pe bicicletă şi plimbarea cu maşina diferenţa este ca cea dintre teatru şi film. La o piesă jucată live vei vedea de fiecare dată lucruri noi, improvizaţii, filmul e cumva standard. Şi este altceva să ai actorii reali lângă tine, aşa cum cu bicicleta pătrunzi natura în miezul ei, direct…
N-o să mă credeţi dar la toate astea mă gândesc chiar în momentele alea, în şaua bicicletei. Acum e însă vremea să las natura, cu tot cu miezul ei şi să mă îndrept spre Valea Lungă, de unde am pornit practic excursia de azi. Îmi aduc aminte că este acolo un drum ce duce la… Coaja, un sătuc cocoţat pe unul dintre dealuri şi mor de nerăbdare să urc acolo, mai ales că am auzit că n-ar fi chiar lesne. Şi dacă tot mă duc, voi avea ocazia să mă lămuresc şi cât de jos e Certeju de Jos. Alt sat, pe alt deal. Nu mai ştiu, oare v-am spus cât de mult îmi place să urc pe dealuri cu Toni?


Source: http://glasul-hd.ro/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*
*

WP Facebook Auto Publish Powered By : XYZScripts.com